Se zice ca ar fi cea mai veche moara pe apa, functionala, din Romania si se afla in Ohaba, la sud de Fagaras, satul in care s-a nascut romanul care a scris, poate, cel mai frumos despre bucatarie, Radu Anton Roman. Moara e cu noroc si dupa titlul celebrei nuvele dar si datorita puterii uimitoarea de a rezista vremii. Pe unele unelte am gasit gravat anul 1873... de atunci, daca nu mai de demult, moara a fost transmisa mai departe ca mostenire in familie, din generatie in generatie. Inca mai poate face faina, malai si urluiala din cea buna, dar cine isi mai face de lucru cand magazinul e chiar langa colt? Asa sunt vremurile, iar moara noastra nu mai are noroc decat la turisti, care vin sa asculte povestile morarilor transformati in gazde primitoare...
Azi daca bati la poarta iti deschide tanti Virginia. Ea si sotul ei sunt acum morarii si povestitorii. Ei si Stefanel, nepotul care le stie pe toate... Virginia Popa povesteste cu drag: "Moara a costruit-o strabunicul meu, Gheorghe Serban. Prin 1873. Atunci erau mai multe mori in Tara Fagarasului. In aprope fiecare sat. Macinau grau, porumb, amestec de cereale pentru animale... Erau zeci de carute la poarta. Faceam programari. Se macina non stop - doar cateva ore pe noapte, din cand in cand mai lasam moara sa rasufle. Sa se raceasca." Faina facuta la moara cu apa isi pastreaza mai multe din calitati decat cea fabricata pe cale "industriala" si asta deoarece in procesul macinarii nu se incalzeste, rezistand mult mai mult timp. Unul din secretele morii este ca poseda un cremene frantuzesc, adus tocmai de la Lyon. Este cea mai rezistenta piatra, forta ei devenind motiv de mandrie pentru Franta, care a trimis cremene in intreaga Europa
" Bunicul meu era un morar de poveste. Cand statul a vrut sa ii ia moara s-a impotrivit. Ramasese vaduv cu 5 copii si era singurul mod cinstit prin care isi putea castiga existenta. A fost inchis, dar moara a ramas in familie. spunea mereu "platesc la stat toate cotele omenesti ce mi le puneti, dar nu o cedau"! S-ar fi bucurat tare mult sa vada moara lui la televizor sau pe internet, ori in ziare. O iubea ca pe ochii din cap!
Bunicul era si un foarte bun povestitor. Era mandru de meseria lui si stia cate in luna si in stele. La crasma avea locul lui rezervat, pe care nu se aseza nimeni, chiar daca el nu era acolo. Era un om autoritar si totusi diplomat. Cu cine vedea ca ii merge isi facea de cap. Pe mama a frecat o cat de mult a putut - era nora lui, o femeie blanda si supusa. In schimb mie si tatei, care eram ai lui, ne facea toate poftele. Ca morar era foarte corect. La noi in moara nici nu mai foloseam cantarul ca sa le demonstram oamenilor la plecare cat cantareste sacul. Toata lumea credea in cuvantul morarului.
" Bunicul a mostenit moara de la tatal lui. A crescut 7 copii singur si numai unul dintre ei a devenit morar. Tatal meu, care s-a casatorit in Sercaita! Acolo a cumparat o alta moara... Si ne-am pomenit cu doua mori in familie... Apoi am preluat eu mostenirea si meseria, iar sotul meu nu a avut incotro - era ginere pe curte si trebuia sa asculte. Nu e o meserie tocmai usoara: la o luna se fereca piatra, zilnic se ridica la saci, e faina peste tot... dar noi ne am invatat de mici. Ca si Stefanel, nepotul. Are 7 ani si stie povestile morii ca pe apa... Acum doar moara din Ohaba mai functioneaza. Si pentru ca aici avem adunate toate povestile si impregnate in fiecare bucatica de lemn din curte, am ales sa facem si o mica pensiune, un mic muzeu, care sa ramana peste timp si sa poata spune povesti de ale morarilor din Tara Fagarasului tuturor!"
"Morarul stie sa simta faina buna la mana. Si faina neagra e sanatoasa, chiar daca are tarate. Eu sunt un morar bun si va spun asta cu incredere" Stefanel.
fotografii din arhiva familiei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu